RĂZVRĂTIRE

E primăvara asta răzvrătită
Și totul pare-a fi întors pe dos,
Căci dragostea fusese convertită
Încă din iarnă, de un chip frumos.

Chipeș la trup, dară lipsit de suflet,
El o fură din mediul ei firesc,
O împroșcă cu fulgere și tunet
Și-i răsădi iluzii ce-amețesc.

Și-o ferecase dur în poarta sorții,
Prinzând și el la rădăcini aici,
El a jurat - în ultim ceas, al morții,
Că nimici-va îngeri venetici.

Dar îngerii-s ca îngerii, ei zboară
Și suflete umane ocrotesc,
Amenințările rostite n-o să-i doară,
Că și pe ei alți îngeri îi păzesc…

Nici dragostea răsplată nu așteaptă
Ea simte, cum adânc se răspândesc
Și-o dor chiar rădăcinile din poartă,
Iar gândurile după ele o prăpădesc.

Și stau așa: pe două părți de poartă:
De-o parte-i dragostea acuma singurea,
Pe cealaltă e el, cel pus pe ceartă,
Și cei pe care el nu-i agrea.

Doar timpul furios își varsă anii
Și-i pedepsește, plete înălbind,
Și nu vor avea când să-nfrunte manii,
Și nici să-ajungă dragostea fugind.