SEMNE DE ÎNTREBARE

Ce este clipa într-o veșnicie
Și ce-i o picătură-n ocean,
Ce este-o viață și ce va să fie,
Ca parte-a Universului noian.

Ce este o bucuria într-o tristețe, 
Și-un vis, acaparat de-un gând avar,
Ce este o imensă frumusețe,
Salvată de-a urâtului calvar.

Cum e cu adevăru-n nedreptate, 
Cum e să lupți cu morile de vânt,
Sau cum iubirea fără pietate,
E-adesea întâlnită pe pământ.

Sau câte primăveri topit-au iarna,
Crestând în blana-i mii de ghiocei,
Sau cum să facem să-ntârzie toamna,
Cu-a ei îngălbeniri prinse-n cârcei.

Cum e cu dorul de imensitate
Și ce-i imensitatea fără noi
Cum să păstrezi întreaga entitate
Pe vremurile grele de război.

Ce e și cum: de unde, până unde,
Cât va dura al vieții noastre cânt,
Noi nu vom ști, nu vom putea răspunde,
Enigmelor ținute-n legământ.

GÂND NOCTURN

E ceas târziu și ornicele bat,
Clepsidra e acum pe jumătate,
Deși, în aparent, e totul neschimbat
Și orele sunt strâns grămadă toate. 

E în puterea nopții când se dă
Frâu liber prin vestigii neumblate,
Unde tăcerea se acomodă
Și-un strat de praf acoperiră toate.

E timpul de gândit și răzgândit,
Unor febrile și mai noi mutații:
Să nu te întorci la timpul cel oprit,
Și să asculți de-a vremii verberații.

Iar cumpăna te pune să alegi,
Între un “nu” trecut și-un „da” posibil,
Anii te fac în goană să alergi,
După un viitor de-acum vizibil.

Și când tăcerea prinde la cuvânt,
Și un îndemn neauzit se-aude,
Dai toate gândurile triste-n vânt,
Și după viitor urmezi, oriunde.

FEMEIE, TU…

        Dedicație pentru toate prietenele  mele

        de pretutindeni

Femeie, răsărit de soare,

Femeie, fir de busuioc,

Privirile-ți fermecătoare,

Opresc planetele în loc.

Femeie, ești o Dumnezee,

Căci Dumnezeu e tatăl tău

Și mândru-ți corp de orhidee,

Emană dragoste mereu.

Femeia pentru toți o taină,

Femeia-i vers înălțător,

Femeia-i mână angelină

Pe fruntea unui visător.

Tu știi descântec despre noapte,

Ai alt descântec pentru zi,

Tu pruncii îi hrănești cu lapte

Și-i ocrotești pân’ s-or trezi.

Te-admiră codrul și izvorul

Și orice adieri de vânt -

Femeie, tu ești viitorul

Și întreaga viață pe pământ.

EU VOI VENI…

Eu voi veni la tine-n vis

Voi desfăta a ta făptură,

Cu vraja trupului învins,

Ce arde-ncet sub a mea gură.

Eu voi veni ca somnul lin

Și voi întra tiptil în tine,

In orice fibră, - să-mi alin,

Iubirea clocotindă-n mine.

Eu voi veni în al tău gând,

Mă voi prelinge prin ființă,

Voi urmări surâsu-ți blând

Și-ți voi jura pe veci credință.

Eu voi veni , te voi striga,

Te voi chema în altă lume,

Cu sfere noi te-oi intriga

Și universuri fără nume.

În lumea ce te voi chema,

Va fi mereu numai a noastră

Prin constelații vom zbura,

Tinzând spre zariștea albastră.

Eu voi veni, nu va fi vis,

Va fi poveste-adevărată,

Tu să m-aștepți și-necuprins

Ne vom topi ca altă dată.

ȘI SE FĂCEA…

Și se făcea că-i Primăvară,
Si se făcea că-i cald afară,
Și se făcea că Cerul cântă 
Cu triluri de privighetori.
Și era zi ca celelalte, -
Li se părea o zi aparte,
Pătrunsă toată de fiori.
Se întâlnise două vise
Să plăzmuiască, cum dorise,
Și-n suflet li se cuibărise
Balada celor trei feciori.
Dar brusc lăutele-amuțise,
Simțirile înmărmurise
Și iarna-n suflet viscolise, 
Creând troiene de ninsori…
Azi heruvimii cântă-n cor, 
Dar nu un cânt de fericire, 
Ci-un lung murmur de tânguire, 
La destrămarea unui dor...

RĂZVRĂTIRE

E primăvara asta răzvrătită
Și totul pare-a fi întors pe dos,
Căci dragostea fusese convertită
Încă din iarnă, de un chip frumos.

Chipeș la trup, dară lipsit de suflet,
El o fură din mediul ei firesc,
O împroșcă cu fulgere și tunet
Și-i răsădi iluzii ce-amețesc.

Și-o ferecase dur în poarta sorții,
Prinzând și el la rădăcini aici,
El a jurat - în ultim ceas, al morții,
Că nimici-va îngeri venetici.

Dar îngerii-s ca îngerii, ei zboară
Și suflete umane ocrotesc,
Amenințările rostite n-o să-i doară,
Că și pe ei alți îngeri îi păzesc…

Nici dragostea răsplată nu așteaptă
Ea simte, cum adânc se răspândesc
Și-o dor chiar rădăcinile din poartă,
Iar gândurile după ele o prăpădesc.

Și stau așa: pe două părți de poartă:
De-o parte-i dragostea acuma singurea,
Pe cealaltă e el, cel pus pe ceartă,
Și cei pe care el nu-i agrea.

Doar timpul furios își varsă anii
Și-i pedepsește, plete înălbind,
Și nu vor avea când să-nfrunte manii,
Și nici să-ajungă dragostea fugind.

CĂTRE PRIETENI

Eu voi rămâne aici, prieteni de o viață, 
Căci vreau la geamu-mi ploaia să ascult,
Să văd cum primăvara lin dezgheață 
În spații, noi torente de tumult.

Eu vreau să-aud cum frunza se dezleagă,
Cum viața întră pe deplin în ea,
Cum floarea are gustul să-și aleagă
Lumina cerului ce vine de la stea.

Și în acest molcom răpăit al ploii,
Ce îmi trezește noi melancolii,
Aș vrea să cad în brațele nevoii
De a dormi sub cânt de ciocârlii.

Să-mi intoneze dorul de câmpie,
De necuprins, de-al libertății zbor,
De dragostea ce ține-o veșnicie,
Și de dureri, ce inime dobor.

Frumoasă-i ciocârlia-n primăvară -
Frumoasă-i primăvara-n ciocârlii,
Ce poartă-n ciocuri murmur de vioară,
Cântat la-nmormântări și cumetrii…

Eu voi rămâne-aici, în seara asta,
Prieteni buni, să nu vă supărați,
Eu voi privi natura prin fereastra,
Ce ne desparte, ca pe-nstrăinați.

Și-n valsul trist al ploii de afară,
Eu voi dansa cu-n cer rămas orfan,
Voi invoca iubirea-n acest an
Și mersul ferm, și doar pe verticală…

REZONANȚĂ

Eu rezonez cu lumea
Și-ntregul Univers,
Am de atins și culmea, 
Ce stă pe un progres.
Eu rezonez cu cerul,
Cu licărit de stea,
Aș vrea să văd misterul,
De unde-apare ea.
Eu rezonez cu marea 
Și fund de ocean,
Aș vrea să fiu eu sarea,
Ce-și caută alean.
Eu rezonez cu munții,
Cu duritatea lor,
Încerc tăria frunții
Și demnitatea-n for.
Eu rezonez cu tine,
Cu focul din priviri,
Cu dragostea din mine
Și fragede amintiri.
Eu rezonez cu dorul,
Și-mpătimirea ta,
Ce-am pus-o pe altarul
În veci de-a o păstra.
Eu rezonez cu soarta
Și mă cam tem de ea,
Păcat că nu am alta,
S-o țin alăturea.

EL ȘI EA

El o sădi în patimi și cuvinte,
Cu roua dimineții o stropi
Și îi șopti mai multe jurăminte,
Pe care numai Ea le auzi.
Ea răsărise și se făcu mare,
El stele de pe cer îi dărui
Și din adâncuri, ca să fie tare,
Mărgeane rare îi descoperi.
Trecuse vreme. Acum o declarase
Regina Nopții și-a Luminii Stea
El Lumea la picioare-i aruncase,
Punând acolo chiar și viața sa.
Ea se-nvățase-n ochi să îl privească,
Să vadă acolo curcubeu în zori,
Și cer nocturn în ei să plămădească,
Pășind în Galaxii, după fiori.
Ea-i dăruise muzica fiinitei
Și-a neființei Ei cu brațe reci,
Se cufundă în albia smerinței,
Vrănd să-l atragă după Ea pe veci.
Să rătăcească-n doi prin Universuri,
Unde să fie numai El și Ea -
Și Dragostea cu ale ei aversuri,
Cu tot frumosul ce va încăpea.
Căci Dragostea din Dragoste se naște
Și de prisos e orice legământ -
Acest detaliu lumea îl cunoaște,
Căci el mentine viața pe Pământ.

CÂNTURI ÎN VÂNTURI 

          Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun! 
                                    M. Eminescu. Scrisoarea IV  

Si dincotro azi bate, oare, vântul,
Din care patru părți o fi viind
Și de ce pe-a sale aripi, cântul
Răsună-ncet, chiar și-n ecou fiind.

Ce cânt e acesta, dus acum de vânturi,
Și pierde din puterea-i de altă dat?
Și-a irosit pe undeva avânturi,
Ori s-a lăsat de un alt vânt luat?

Și-a dat pe vânt întreaga sa menire,
Sau șuieră vre-un vânt prin buzunar?
De ce-i pe cale de încetinire - 
De viața-n jur, el n-are nici habar.

Acum se dă în vânturi după slavă,
Cel cânt de ieri, cu veșnicia-n zbor,
Iar Muzele au dat în cor alarmă,
Cerând urgent schimbare de decor.

Și cântul pare-acum, dezis de vânturi,
Se cere pe făgașul său menit,
Îl vor primi în ceată alte cânturi,
Rămase aici de când încă-au venit?

DIMENSIUNILE DRAGOSTEI

În dimensiunea mea sentimentală
Nu mai e loc pentru altcineva
Căci o cuprinseși tu, pe diagonală,
Și-apoi pleca-i grăbit altundeva.

În dimensiunea mea, pe verticală,
Tot de la tine mersu‘ am învățat,
Precum și coborârea abisală,
În care tu și eu ne-am deportat.

N-a fost mai grea nici cea pe-orizontală –
A fost de patimi, dragoste și dor,
Dar, pare-se, c-a fost o amețeală,
Pierdută pân-la ultimul fior.

Dimensiunile acum ni-s diferite
Și lumea o privim cu ochi străini,
Și simțurile-s toate adumbrite –
Avem acum doar inimi de haini.

Să încercăm dimensiune-a patra
E cea inexistentă, pân-acum,
La temelia ei să punem piatra
Și să pornim, de mână, pe-acest drum.

Să nu ne pese de rigori rigide,
Să înfruntăm dimensiunea rea,
Să dizolvăm și vorbele acide,
Regină aici să fie dragostea.