SEMNE DE ÎNTREBARE

Ce este clipa într-o veșnicie
Și ce-i o picătură-n ocean,
Ce este-o viață și ce va să fie,
Ca parte-a Universului noian.

Ce este o bucuria într-o tristețe, 
Și-un vis, acaparat de-un gând avar,
Ce este o imensă frumusețe,
Salvată de-a urâtului calvar.

Cum e cu adevăru-n nedreptate, 
Cum e să lupți cu morile de vânt,
Sau cum iubirea fără pietate,
E-adesea întâlnită pe pământ.

Sau câte primăveri topit-au iarna,
Crestând în blana-i mii de ghiocei,
Sau cum să facem să-ntârzie toamna,
Cu-a ei îngălbeniri prinse-n cârcei.

Cum e cu dorul de imensitate
Și ce-i imensitatea fără noi
Cum să păstrezi întreaga entitate
Pe vremurile grele de război.

Ce e și cum: de unde, până unde,
Cât va dura al vieții noastre cânt,
Noi nu vom ști, nu vom putea răspunde,
Enigmelor ținute-n legământ.

GÂND NOCTURN

E ceas târziu și ornicele bat,
Clepsidra e acum pe jumătate,
Deși, în aparent, e totul neschimbat
Și orele sunt strâns grămadă toate. 

E în puterea nopții când se dă
Frâu liber prin vestigii neumblate,
Unde tăcerea se acomodă
Și-un strat de praf acoperiră toate.

E timpul de gândit și răzgândit,
Unor febrile și mai noi mutații:
Să nu te întorci la timpul cel oprit,
Și să asculți de-a vremii verberații.

Iar cumpăna te pune să alegi,
Între un “nu” trecut și-un „da” posibil,
Anii te fac în goană să alergi,
După un viitor de-acum vizibil.

Și când tăcerea prinde la cuvânt,
Și un îndemn neauzit se-aude,
Dai toate gândurile triste-n vânt,
Și după viitor urmezi, oriunde.

FEMEIE, TU…

        Dedicație pentru toate prietenele  mele

        de pretutindeni

Femeie, răsărit de soare,

Femeie, fir de busuioc,

Privirile-ți fermecătoare,

Opresc planetele în loc.

Femeie, ești o Dumnezee,

Căci Dumnezeu e tatăl tău

Și mândru-ți corp de orhidee,

Emană dragoste mereu.

Femeia pentru toți o taină,

Femeia-i vers înălțător,

Femeia-i mână angelină

Pe fruntea unui visător.

Tu știi descântec despre noapte,

Ai alt descântec pentru zi,

Tu pruncii îi hrănești cu lapte

Și-i ocrotești pân’ s-or trezi.

Te-admiră codrul și izvorul

Și orice adieri de vânt -

Femeie, tu ești viitorul

Și întreaga viață pe pământ.

EU VOI VENI…

Eu voi veni la tine-n vis

Voi desfăta a ta făptură,

Cu vraja trupului învins,

Ce arde-ncet sub a mea gură.

Eu voi veni ca somnul lin

Și voi întra tiptil în tine,

In orice fibră, - să-mi alin,

Iubirea clocotindă-n mine.

Eu voi veni în al tău gând,

Mă voi prelinge prin ființă,

Voi urmări surâsu-ți blând

Și-ți voi jura pe veci credință.

Eu voi veni , te voi striga,

Te voi chema în altă lume,

Cu sfere noi te-oi intriga

Și universuri fără nume.

În lumea ce te voi chema,

Va fi mereu numai a noastră

Prin constelații vom zbura,

Tinzând spre zariștea albastră.

Eu voi veni, nu va fi vis,

Va fi poveste-adevărată,

Tu să m-aștepți și-necuprins

Ne vom topi ca altă dată.

ȘI SE FĂCEA…

Și se făcea că-i Primăvară,
Si se făcea că-i cald afară,
Și se făcea că Cerul cântă 
Cu triluri de privighetori.
Și era zi ca celelalte, -
Li se părea o zi aparte,
Pătrunsă toată de fiori.
Se întâlnise două vise
Să plăzmuiască, cum dorise,
Și-n suflet li se cuibărise
Balada celor trei feciori.
Dar brusc lăutele-amuțise,
Simțirile înmărmurise
Și iarna-n suflet viscolise, 
Creând troiene de ninsori…
Azi heruvimii cântă-n cor, 
Dar nu un cânt de fericire, 
Ci-un lung murmur de tânguire, 
La destrămarea unui dor...

RĂZVRĂTIRE

E primăvara asta răzvrătită
Și totul pare-a fi întors pe dos,
Căci dragostea fusese convertită
Încă din iarnă, de un chip frumos.

Chipeș la trup, dară lipsit de suflet,
El o fură din mediul ei firesc,
O împroșcă cu fulgere și tunet
Și-i răsădi iluzii ce-amețesc.

Și-o ferecase dur în poarta sorții,
Prinzând și el la rădăcini aici,
El a jurat - în ultim ceas, al morții,
Că nimici-va îngeri venetici.

Dar îngerii-s ca îngerii, ei zboară
Și suflete umane ocrotesc,
Amenințările rostite n-o să-i doară,
Că și pe ei alți îngeri îi păzesc…

Nici dragostea răsplată nu așteaptă
Ea simte, cum adânc se răspândesc
Și-o dor chiar rădăcinile din poartă,
Iar gândurile după ele o prăpădesc.

Și stau așa: pe două părți de poartă:
De-o parte-i dragostea acuma singurea,
Pe cealaltă e el, cel pus pe ceartă,
Și cei pe care el nu-i agrea.

Doar timpul furios își varsă anii
Și-i pedepsește, plete înălbind,
Și nu vor avea când să-nfrunte manii,
Și nici să-ajungă dragostea fugind.

CĂTRE PRIETENI

Eu voi rămâne aici, prieteni de o viață, 
Căci vreau la geamu-mi ploaia să ascult,
Să văd cum primăvara lin dezgheață 
În spații, noi torente de tumult.

Eu vreau să-aud cum frunza se dezleagă,
Cum viața întră pe deplin în ea,
Cum floarea are gustul să-și aleagă
Lumina cerului ce vine de la stea.

Și în acest molcom răpăit al ploii,
Ce îmi trezește noi melancolii,
Aș vrea să cad în brațele nevoii
De a dormi sub cânt de ciocârlii.

Să-mi intoneze dorul de câmpie,
De necuprins, de-al libertății zbor,
De dragostea ce ține-o veșnicie,
Și de dureri, ce inime dobor.

Frumoasă-i ciocârlia-n primăvară -
Frumoasă-i primăvara-n ciocârlii,
Ce poartă-n ciocuri murmur de vioară,
Cântat la-nmormântări și cumetrii…

Eu voi rămâne-aici, în seara asta,
Prieteni buni, să nu vă supărați,
Eu voi privi natura prin fereastra,
Ce ne desparte, ca pe-nstrăinați.

Și-n valsul trist al ploii de afară,
Eu voi dansa cu-n cer rămas orfan,
Voi invoca iubirea-n acest an
Și mersul ferm, și doar pe verticală…